Tranzitiv

Ma gandesc la Activia cand scriu postul asta. Mint. De fapt ma gandesc ca inainte de doua examene nu ar trebuis a fac un atac de panica din alte motive decat examenele in sine. Dubios, nu ma ingrijoreaza examenele.

As vrea sa fiu Bifindus Esensis sau cum ma-sa ii zice, sa trec asa… fluid prin sistemul digestiv si sa mai fac si ceva bun, facilitand digestia. Trist, Activia nu functoneaza si nici eu nu as putea sa o fac, in ciuda oricarei forme de iaurt pe care as prinde-o.

As fi vrut sa trec mai usor prin tot ce se aduna la sfarsit de an, dar e ca o defecare restanta care isi rzerva drepturile. Azi vorbesc in termeni digestivi, sunt aproape idioata. As fi vrut sa nu cada tot in capul meu, toata presiunea si tot rahatul [oh, pun intended].

Am aflat, cu o oarecare uimire ca frate-miu se vede avand o relatie in viitor. Cleopatra Stratan a crescut si ea, iar eu ma simt infinit mai batrana decat acum o ora.

Nemiscat

Senzational, as zice, ma simt de parca cineva mi-a batut sufletul in cuie. Iar batranul din banc ar striga “Pinocchio!”. Dar nu, nu l-a batut nimeni pe cruce si tot ce face el e sa stea nemiscat in timp ce pe langa mine, implicit pe langa el, trec in carduri sentimente si intamplari.

Schimbari… si cat urasc schimbarile. Dar nu vor mai fi schimbari de acum incolo. Nu va mai fi nimic de acum incolo, pentru ca ordinea mea haotica va deveni o ordine controlata.

Am inceput de azi, iar maine, luni, ma voi decide sa nu mai imi pese de absolut nimic.

Lucrurile se rezolva cumva intotdeauna, dar niciodata fara suferinta.

I

Intr-o vreme, isi facea planuri idealistice, in detaliu, despre cate camere avea sa aiba prima casa in care sa stea. Alta in afara de aia din fata blocului.

Intr-o vreme, se gandea ce politista a dracu avea sa fie si cu cat de multa satisfactie ii va da o amenda fratelui ei pentru larma si deranjarea linistii publice si cat de mult se va bucura de mita. Inca din vremea aia stia ca viata nu era niciodata corecta.

Intr-o vreme, se gandea ca ea va creste si va ajunge in aceeasi lume pe care a lasat-o cand a inceput sa creasca.

Intr-o vreme se gandea ca lucrurile nu aveau sa se schimbe.

Intr-o vreme se gandea ca nu va trebui niciodata sa poarte tocuri si sa se duca la nunti din obligatie.

Intr-o vreme se gandea ca nu va mai pierde nimic altceva in afara de autobuzul dimineata spre gradinita cand mami nu putea sa se trezeasca.

Intr-o vreme se gandea ca orele de dirigentie ale fratelui ei erau interesante.

 

Acum sta in fund pe marginea patului si se gandeste ca uneori copiii nu ar trebui sa se gandeasca deloc.

Jeana

Sa mor si sa-nnebunesc cu spume la ochi daca stiu de ce scriu de Jeana. Personajul lui Margineanu mi-a venit in cap in timp ce ma spalam pe picioare, o activitate pur academico-culturala. Melodia zace in creierul meu de ceva vreme, pentru ca nu pot sa ma opresc din alaturarea Jeanei romanilor de pretutindeni. Mutu si Hagi devin brusc neinteresanti pe langa Jeana.

Aceasta individa poate fi vanzaoare de seminte din Spania sau vanzatoarea de banane de la Sudului. O vezi pe Jeana in piete si o vezi pe Jeana in haina de blana cu sortul pe dedesupt. Suntem o tara in care Jeana se regaseste in majoritatea.

Mi-e greu, parca, s-o vad pe Jeana in mama si in profa de chitara. Pentru ca Jeana e un purice care suge numai de la unii.

Jeana nu e moarta

Jeana se transforma…

OMOAR-O IN GATU’ MA-SII, UNU PE JEANA.

Estetice

Senzual privind, esteticul e o forma de imbratisare a naturii personale. Se perinda prin imaginatia fiecaruia, transformandu-se in oglinda ideilor purtatorului de ganduri estetice.

Cu toate astea, imi e greu sa admit faptul ca esteticul a devenit o arma de manipulare in masa mai ceva ca papusile Barbie si tind sa cred – atunci cand ma pandeste paranoia cea de toate zilele – ca e teoria conspiratiei all over again.

“Tineti dieta minune bla bla”, “cumparati ceara de epilat bla bla si nu veti mai avea par niciodata”… desigur, nu veti mai avea nici piele sau tesuturi de orice fel, dar asta e doar un minor efect secundar. Toate aceste strategii de marketing sunt gandite pentru oameni idioti, care le cred, le venereaza si mai ales, poate cel mai important, le dau curs.

Am precizat strict esteticul fizic si tin sa precizez ca oricat de misogina as fi in momentul asta [cantitatea de shtoarfe (sa ne traiesti nenea Bendeac!) pe metru patrat este infinita, iar asta duce la oripilare temporara], nu numai femeile cad in capcana esteticului de vanzare. Exista barbatii care isi cumpara creme ca sa dea burta jos si mananca tot mai multa paine. Inutil de spus ca vina cade pe paine, nu pe crema care “e adusa din afara, bah nene”.

Drept concluzie, esteticul de vanzare este ceva de care ne lovim zilnic si desi cateodata -rar!-, reclamele au un sambure de adevar [nah, fiecare minciuna are la baza un oarecare adevar], per ansamblu, tepele pe care le ia lumea sunt uriase. Si cu toate astea, se cumpara in draci…

“E multe si proaste…”

Nu as fi scris asta daca nu as fi fost abordata de un pusti metrosexual azi la metrou care mi-a prezentat oferta de creme de fata anti-acnee. Trist e ca era al dracului de serios. Iar eu m-am simtit doar putin mai trista, gandindu-ma ca e mai pensat decat mine.

Prea tarziu

Timpul, prin definitie [inca urasc definitiile, desi le slavesc involuntar zilnic], este bolnav de ceva in faza terminala. Pentru ca se termina mereu. Cu toate astea, se reincarneaza pentru urmatoarea activitate. Asta sau fiecare lucru care trebuie facut in parte este o alta entitate pe care sa o asculti.

Uneori e mult prea tarziu pentru unele lucruri. E tarziu sa regreti, desi paradoxal, in asta consta regretul. E tarziu sa speri, desi speranta nu moare niciodata; doar se termina. E prea tarziu sa vrei, desi dorinta este ceva nepalpabil; doar se stinge. E prea tarziu sa iubesti, desi ai impresia ca ai facut-o; doar ca nu exista nimic asemanator cu iubirea.

E tarziu sa-ti ceri scuze, pentru ca nu se schimba nimic. Nu mai schimba nimic.

Nu ma mai hraniti cu scuze, sunt anemica.

Desteapta-te…

Desi imposibil, ar zice unii. Prin definitie, un blogger se gandeste. Ma streseaza definitiile. Iar cu ultima propozitie, asta cu definitiile, mi-am dat seama de doua lucruri:

1. Ma simt bine sa folosesc iar expresia “ma streseaza ceva”; uitasem cat de populara a fost la un moment dat.

2. Sufar de un complex legat de definitii. Cred ca principala cauza poate fi disperarea cu care materiile injughie cu definitii. De parca stie cineva sa aplice acea definitie intr-o situatie catusi de putin practica.

Revenind la ce vroiam sa scriu, ma streseaza [ah!] defintiile pe care le gasesc oamenilor diferitelor categorii de alti oameni. Se creaza niste tipare foarte stupide care, desi au legatura cu realitatea pana la un anumit punct, dezvolta si exceptii.

Ca sa fiu in trend [trendurile ma-tii!], o sa zic si eu ca… ma gandesc la ceva. Nu, nu la papucei si balerinutzi asa cum aud zilnic in metrou / autobuz / strada / magazine / televizor / radio si orice alta sursa de informare. Eu ma gandesc la cum imnul nostru este pur sarcastic si incarcat cu o doza de cinism greu de egalat vreodata.

In iarna asta se fac nouaspe ani de la revolutie. Acea escapada isterica a lui Dinescu, escapada car putea fi asemanata cu un ceas cu alarma, trezindu-i pe cei adanciti in vesnica pomenire. Dar nu s-a facut nimic, iar eu ma gandesc [din nou! cred ca imi dezvolt un trend personal] la ziua in care ni se va schimba imnul. Poate atunci se vor trezi romanii din betia, la propriu si la figurat, in care zac de atat de mult timp.

As vrea ca Dinescu sa mai fie aici, sa zica de data asta ca ne-am desteptat, noi, in unitatea noastra populista.

Ascunzisuri

Personal, de data asta. Nu am reusit sa dorm aseara… ca de obicei. Dimineata, dupa un scurt somn de jumatate de ora, in care evident, am avut cosmaruri, am reusit sa ma tarasc spre rutina zilnica. Nu ma deranjeaza asta in mod special, ma gandesc ca o sa ajung ceva in viata. Si apoi ma gandesc ca o sa-mi cada asteroizii in cap.

Ma gandesc tot timpul, desi de multe ori, in acelasi timp in care ma gandesc, nu ma gandesc deloc. Sunt un adevarat paradox sintetizat in celule, multe din ele bolnave, dar celule. Uneori as vrea sa zic ca ma cunosc, dar nu e loc suficient in mintea mea; nu e loc sa ma stiu pe mine si sa-i stiu si pe altii.

Unul din putinele ganduri care revine e acela ca am nevoie de un loc sa ma ascund. E, din punct de vedere genetic, logic sa vreau si sa simt nevoia de asta. Nu conteaza unde, doar sa ma ascund. Asa ca imi sap gropi mortuare in suflet, sa reusesc sa ma ascund asa de bine, sa nu ma vada nimeni.

Asta e ceva ce eu consider de suflet, pentru ca merge intr-un cerc cu adevarat vicios. De acolo e scurge ardenta nevoie si acolo s-ar termina. Din nefericire, cercul meu se transforma in triunghi…

Dar stiu ca in teorie, ca toate lucrurile care ma inconjoasa, in teorie am ascunzisuri.

Era su padre!

Mi-am intrebat o prietena foarte buna, pe care nu am mai vazut-o de vreo luna, ce s-a mai intamplat in vestita telenovela turceasca, 1001 de nopti. Desigur, nu conteaza ironia televizarii unei chestii care in ciuda faptuluui ca poarta acelasi nume, nu are nicio legatura cu povestea in sine. Pana sa apuce sa-mi raspunda, am intrebat-o cine a murit, cine s-a imbolnavit si care pe care a inselat. Apoi am ghicit din prima ca cineva are leucemie.

INTOTDEAUNA cineva are leucemie. As vrea sa vad o singura data un personaj dintr-o telenovela ca sufera de holera, sa i se dea Smecta si sa se planga la capul lui. Sau sa sufere de ejaculare precoce, de Parkinson, de orice numai de leucemie nu. Dar scenarisiti astia sunt mai absorbiti de fantastic decat Andersen. Ala stia ca macar din toate proastele s-o nimeri unul sa aiba piciorul treisapte. Idiotii care scriu ca toate personajele isi revin din leucemie DATORITA unui transfer din partea rudei cu care se avea prost si gaina era steoarfa si ma-sa era verde, bla bla.

Desigur, a mai aparut un frate. Care era in New York. Ii stiam povestea din seara aia in care eram atat de plictisita incat m-am uitat la filme indiene pe National TV. Mi-am dat seama ca ai nostri sunt mai buni.

Astept inca ziua in care sa aiba cineva raceala intr-o telenovela. Sau o scena in care un personaj sa sopteasca ceva de genul “mor, ma pis pe mine” sau sa sufere cu colonul. Astept inca ziua in care o sa apara Magda Catone sa vorbeasca de apa dura romanilor din Spania. Atunci o sa ma intorc spre sediul postului Acasa TV si o sa urlu replica lu’ Bordeianu dupa violul Popestii.

“DE CE EA SI NU EU?”

Pana una alta, noi sa fim sanatosi. Macar apare Dilema Veche maine. Macar atat. S-o impingem pe Sclava [cum o fi sa-ti fie asta numele de familie?] Isaura la sinucidere. Poate asa se inspira scenaristii.

Alienatii de noi

Alaturate langa ferestre, chipurile sunt parca mai palide in lumina soarelui. Se nasc expresii de masti triste, cu pielea plina de amprente. Vazute de afara, fetele lor se simt statice, ca niste pereti peste care nu a mai plouat de mult.

Undeva, pe un oarecare rand de la fereastra, ochii cuiva nu sunt lipiti de geam. Persoana respectiva, nefiind inca un perete, nu are nume, nici expresie faciala prea multa. Ci doar un praf de zambet ramas pe fata dintr-o alta viata, recunoscand o alta amintire.

Undeva, in vastitatea idioteniei unei anume auto-proclamate zeitati, cineva mai considera bucatile de lemn adunate din fata blocului ca fiind importante. Iar tufisurile cu flori mici si albe ca fiind branza de burduf intr-un simplu joc de-a magazinul.

Peretii pe care ii cream azi, maine, uitandu-ne la televizor si conducandu-ne masinile sunt sigur vizibili din spatiu. Nu de pe Luna. De acolo nimic nu se vede pe Pamant. Dar din spatiu, toate zidurile pe care le reprezentam vor invata sa se uite in sus cu ochi mari si inexpresivi. Ca la dumnezeu dintr-un cavou. Ca o curva la tipul in fata caruia sta in picioare.

Pietrele cu forme ciudate nu mai au efect de uimire ci doar spuma Taft mai creeaza asa ceva. Pentru ca orice ar fi, coafura rezista.

In fiecare zi intru cu capul in ziduri. Sunt alienatii de noi…