Noaptea-dimineata asta este foarte proasta; oricat de linistita eram in postul trecut, stiam de atunci ca nu o sa tina la nesfarsit – ei bine, asta e, ma multumesc cu starea asta tranzitiva de liniste – in rest, ma adaptez situatiei.

In seara asta, pe cel mai bun prieten al meu in cheama Marlboro. Pentru ca niciodata nu o sa ma dezamageasca, pentru ca sansele ca el sa ma enerveze sunt nule, pentru ca desi imi provoaca moartea, e mai sigur decat oamenii pe care ii cunosc.

Pentru ca Marlboro nu are toane si figuri si nu desconsidera parerile altora si nu ignora nevoile altora si nu se pisa pe ideile altora. Si daca o face, mie mi se rupe, pentru ca nu o face cu mine.

Daca as putea sa dorm, sunt sigura ca mi-ar fi dor de Marlboro.

-

La ora 3, intr-o luni, eu imi bag piciorul in tot si incerc sa dorm.

Dar dupa saptamana asta, apogeul a tot ce a fost groaznic, a venit vineri si in spatele blocului meu, la telefon cu Carina, mi-am dat seama ca ma am pe mine chiar daca multe alte lucruri imi lipsesc. Si dupa multe ore de somn, intr-o dimineata ploioasa si rece, m-am trezit stiind ca sunt bine; m-am trezit linistita.

Linistea aia pe care o ai in suflet cateodata? Mie mi-a umplut corpul, inima, sufletul si mi-a limpezit ochii. Am vorbit cu mine in oglinda azi-dimineata, inainte sa ma spal pe dinti – doar din buze, fara voce, suficient cat sa-mi intiparesc imaginea gurii mele spunand “I’m fine.” si sa o folosesc constant de acum incolo.

I-am scris fratelui meu trei pagini de sentimente in scrisul meu mic, inghesuit si intortocheat, un pic tremurat, pe alocuri udat de lacrimi; lacrimi de liniste, trebuie sa precizez. In niciun caz de tristete – nu mai sunt trista, nu mai sunt ingrijorata, nu mai cred in apocalipsa mea interioara si in prabusirea imperiului din sufletul meu. I-am scris tot ce simt, i-am dat-o si am stat cateva minute cu capul pe pieptul lui, linistita.

Aseara am fost la o lansare de carte si bucuria de a vedea visul cuiva implinit mi-a umplut mie inima de mandrie si i-am spus cu tarie Georgianei Antonia Fluturica… i-am spus ca sunt mai bucuroasa decat am fost in luni intregi. Si sunt, sunt, sunt fericita pentru dumneaei.

O sa inchei postul asta cu promisiunea de a scrie mai des – stiu ca nu citeste nimeni, dar eu vreau sa fac asta. Si vreau sa continui sa fiu linistita.

Copiii ei nu cer mancare, adapost si haine – ei cer doar mormintele in care sa se desfaca si sa miroasa a literatura. Si apoi, cand ploua, sa se intunece totul si sa miroasa a picaturi triste si sa se simta ca si cum ar fi sfarsitul lumii.

Cateodata, ea se gandeste sa renunte la imaginatie.

Revenind la ideea principala a postului astuia, pe mine ma sperie generatiile de paispe ani si mai jos. Dau de ei zilnic pe net, pe strada, in locuri publice si in institutii de invatamant. Copiii astia nu s-au urcat intr-un copac, nu au mancat fructe nespalate, nu s-au jucat leapsa, pititea sau sotronul, nu au cunoscut niciodata fericirea de a fi copil, nu au citit povesti, nu s-au trezit in weekend la sase jumate ca sa vada desene pe TVR sau pe PRO TV si nu au fost copii niciodata.

Sau si mai grav, daca au fost, nu au inteles nimic si in secunda in care au descoperit internetul si ceea ce aduce el, in deplinatatea numelui, au devenit emo, goth, cocalari sau pitipoance si si-au dat stigmate pe care nu le inteleg si nu le controleaza. Au descoperit trei scriitori pe care ii citeaza toti imbecilii pentru ca apar primii pe google daca scrii citate. Si asa au ajuns Cioran, Kafka sau Freud sa fie subiecte de minti cretine de copii auto-indoctrinati cu suferinte. Generatiile trecute, in perioada critica a adolescentei, nu isi taiau venele ci traiau asa, in pseudo-depresia aia specifica varstei. Dar mediul asta le da viitorilor bugetari mancatori de rahat, in prezent generatia de paispe ani, posibilitatea sa absoarba doar ceea ce vor si desi nu stiu istoria Romaniei de la 1900 incoace, ei il injura pe Basescu si spun ca Ceausescu a fost un rege neinteles si executat de barbarii perioadei.

Si ii urasc cu o pasiune nemarginita pe copiii astia, pentru ca sunt niste inculti ratati; si-au ratat viata din secunda in care au decis ca sunt asa sau invers, au devenit niste etichete simple, pe care se va pisa un caine la coltul blocului; dar ei nu isi vor da seama de asta pentru ca sunt prea absorbiti de durerea lor fabricata la patru dimineata, pe wc, inainte sa se culce.

Toti au trait drame, toti sunt loviti de soarta, toti sunt niste suferinzi ambulanti pe care nu ii intelege nimeni. Cum am reusit eu sa trec de aceeasi perioada fara sa ma cac pe mine ca sunt speciala? Am tacut si am strans in mine, apoi am scris. Si scriind, am devenit speciala. Pentru ca in momentul de fata, ce scriu eu este inteligent si se preteaza lecturii intelectuale. Ce scriu copiii astia prosti, catalogat ca adevarate tinere talente, reprezinta suma tuturor lipsurilor spirituale, morale, intelectuale si etice. Ei se prefac ca scriu poezie; eu scriu poezie. Chiar scriu poezie. Nu va puneti in aceeasi oala cu mine, euglene paroase si scarboase cu sanse minime de evolutie umana in urmatorii douazeci de ani.

Si nu e vina nimanui, nici a parintilor ca le-au dat gena, nici a societatii ca ii cultiva. Pe mine m-a cultivat aceeasi societate, pe care am refuzat-o cu desavarsire si am scormonit sub munti de incultura si prostie ca sa ma construiesc dupa tipare culte, dupa carti, ziare si personalitati care au supravietuit sau nu minerilor in ’91.

Nu imi spune mie ca “nici tu nu te-ai nascut invatata”; nici eu nu m-am nascut invatata, dar eu am invatat, eu m-am ridicat din lehamitea care ma inconjoara si am ajuns sa cunosc, sa stiu, sa absorb doar ceea ce trebuie si sa fiu in masura sa va critic pe voi, care considerati cea mai mare problema faptul ca v-a intrat pisica in calduri, ca aveti par pe fata sau ca vai! ce viata trista duceti.

V-a fost vreodata atat de foame, incat sa adormiti plangand? V-a spus vreodata cineva “nu pot, mama, nu am bani”? V-ati trezit noaptea ca sa verificati daca mai aveti membri ai familiei in viata? Nu cred. Voi ati luat un opt la lucrare la romana, pentru ca “Sadoveanu este un idiot” si gata, vi s-a terminat viata.

Va urasc cu o patima si cu o groaza mai mare decat orice altceva; de ce? Vreti sa stiti de ce? Pentru ca nu stiti. Nu stiti nimic din ceea ce cladeste oameni si totusi sunteti priviti ca niste mici genii pentru ca aveti zece la info, zece la tic si v-ati spalat profa de romana cu limba pana a ajuns sa straluceasca. Toti sunteti suferinzi de bolile sufletului, pe care nu le intelegeti; prima oara cand cineva va va da in cap (la propriu sau figurat), veti crede ca ati murit, pentru ca nu stiti nimic!

Ce vine dupa mine? Sper ca potopul si selectia naturala pentru ca altfel ne indreptam spre generatii peste generatii de dependenti de calculator care nu stiu cum se simte scoarta unui copac, pentru simplul motiv ca au unul pe desktop si le ajunge.

Si eu sunt mandra ca nu sunt asa.

-

Post de descarcare emotionala intr-o noapte in care mi-a ajuns.

Eu beu, putin, putin cate putin…

Dar pe langa asta, eu scriu. Si imi place sa fac asta, ma defineste pe mine ca persoana. Oricat de mult as stii sa vorbesc si oricat de multe cuvinte pot pronunta in situatii de referinta, mai frumos le asez intr-un document de Word. Oricate poze as face, oricate desene as avea pe pereti, eu scriu si la asta sunt buna si cred cu tarie ca daca am uitat sa fac asta m-am pierdut pe mine.

Si am uitat, sau am renuntat mai bine zis, sa fac asta in ultima perioada. Si m-am uitat pe mine, nu mai stiu ce imi place, nu mai stiu ce vreau. Prea multe ganduri in jurul meu, in capul meu, in mine. Prea multe fortarete pentru evenimente pe care as vrea sa le uit, prea multe persoane pe care ma obosesc sa le tolerez. Prea multe probleme si prea multi oameni de sustinut.

Si ma consolez doar cu gandul ca mai e putin. Mai e putin si o sa imi iau timp pentru mine…

… si scrisul meu.

Zambetul ei vrea lumina ca sa se vada, dar cand o primeste refuza sa se arate, pentru ca nu e decat un act fabulativ, descris ca o portie de cart0fi prajiti la impinge tava. Buza i se musca singura si se otraveste singura; ea si-a numit buza Cobra.

Ei ii suna ploaia ca ringtone si atunci cand ploaia o suna si raspunde, nu stie daca a raspuns sau nu.

Uneori se gandeste ca nu ar trebui sa se gandeasca atunci cand nu stie sa se gandeasca.

Revenind. Pe mine filmele m-au invatat sa plang, sa rad, sa traiesc, sa mor, sa fiu proasta, sa fiu desteapta, sa ascult, sa vorbesc, sa fiu atenta si sa nu fiu atenta, sa sarut, sa fut din ambele puncte de vedere, sa rad din nou, sa deschid picioarele cand trebuie si gura cand e cazul. Si cu toate astea, viata mea nu s-a creat din filme. Nu trag nadejdea ca o sa ajung la saptej de ani cu un mosulica semi-senil langa mine, cu viagra in dulapiorul din baie, situat la parter pentru ca nici unul din noi nu mai poate urca scarile, fericiti, cu copii care au studiat la Harvard si care acum lucreaza in banci, in timp ce noi ne petrecem a paispea tinerete intr-o coliba dintr-o suburbie modernizata oarecum. Pentru ca nu sunt o idealista imbecila.

Toate sentimentele pe care mi le-au dat filmele au fost de moment si m-au invatat sa traiesc intr-o lume in care totul s-ar potrivi situatiei pe care eu o stiu. Situatiei pentru care m-au dresat. Cu chestia asta in gand, am nevoie de un getaway pe care mi l-au aratat filmele si l-am adaptat Republicii Socialiste Romania.

Asa ca o saptamana vara asta plec. Plec, imi iau laptopul cu mine si in singuratatea plina de lume pe care numai un loc strain o ofera, o sa scriu, o sa fac poze si o sa dorm cu gandul ca a doua zi nu ma trezesc sa fac ceva cu cineva. Si o sa fiu fericita pentru ca o sa fiu libera o saptamana. O sa mananc cornuri si seminte si o sa beau apa plata intr-o pensiune de doua margarete. Sau ceva de genul asta.

Si o sa trec peste tot ce doare, pentru ca la dracu si vanataile se vindeca la un moment dat…

Fiecare poveste in parte are un zambet si o lacrima, ca o antiteza perfect reprezentata de doi actori beti, atarnati si ei, morti la randul lor, de propriul par.

Iar intr-un continuitate exacta, ea doar rade la ploaie.

Si povestile se nasc si mor, fiecare atarnat de propriul fir de par din propriul scalp uscat, jucate de actori atarnati de propriul fir de par din propriul scalp uscat.

A fost prima oara cand m-am intalnit cu politica la un nivel personal si cata dezamagire am simtit dupa patru ani, cand, intr-un access de pensionare fevrila, s-a intors Iliescu la guvernare. Si iar regim socialist si iar un neo-comunism exercitat prin maniere pseudo-democrate. Imi aduc aminte cate injuraturi s-au consumat pe matusa Tamara si cate perle am vazut la Carcotasi in aia patru ani. Si Divertis imi arata duminica de duminica cum se fura la nivel inalt. Si imi aduc aminte o dezvoltare economica inexistenta si aparitia investitorilor cam ca ciupercile dupa ploaie. Otravite ciuperci, monser!

Imi aduc aminte cata speranta s-a pus pe spatele unui fost marinar si stiam cata nepregatire politica si sociala exista intr-o specie de om a carei singure legaturi cu societatea era prin prisma vestilor de acasa pentru ca am un specimen in captivitate chiar in familie. (Speciment care, atunci cand aude ca porturile din urmatoarea destinatie comerciala se militarizeaza, ma intreaba care porturi anume… din lume sau din Romania.) Am privit totusi cu ochi blanzi tranzitia de la o fosila la un marinar ca sef de stat si alianta D.A mi-a suras parca pentru ca erau democrati si liberali si din cunostintele mele politice, combinatia nu putea fi rea. Desigur, cunostintele mele politice erau facuta in baza unui caz general si nicidecum in baza unui caz particular si anume acela in care tara in cauza este o tara din blocul fost comunist a carei doctrina stalinista a fost introdusa adanc in cioturi de neuron generatii peste generatii. Si din da s-a facut nu si brusc toate relele erau vina unui presedinte de stat care nu are nicio putere pentru ca majoritatea parlamentara este compusa din securisti, fiecare cu fanii sai prin randul bosorogilor care ma dau pe mine de pe scaun in autobuz.

Azi nu mai am nicio speranta de viitor, decat sa scriu despre politica din Romania pe blogul asta cu un ip de tara straina si sa imi fie dor de Romania numai cand vreau bautura ieftina. Pentru ca acum sperantele politice se rezuma la un Mini-Me al lui Iliescu, scolit afara si cu un tic nervos in timpul unui discurs dezvoltat cu atentie. La Geoana si la un om care nume de floare si fata de crai pitoresc smuls din Danila Prepeleac si aruncat intr-o mare de diplome.

Si fantasic, nu-mi surade niciuna din sperantele astea.

Ma intreb sincer cata cafea poate un om suporta si cat stres pana sa moara stupid calcat de masina. As vrea sa mi se intample asta si sa scriu in blog de pe partea cealalta de existenta. Aia un pic mai silfida, asa.

Asa ca practic studiatul de subzistenta, cat sa pot sa-mi aduc aminte maine si atat.

Pana una alta, am citit o genialitate de carte si astept sa o gasesc si pe a doua si sa pot sa mi-o comand de afara pentru ca la noi sigur nu exista. Cartea se numeste “What is mine” si e scrisa sa o scriitoare din Norvegia, Anne Holt, care impleteste fabulos Profiler cu o evaluare psihologica aparent scartaita. Dar e prea buna ca sa nu caut si partea a doua.

Ma intorc la cartile mele imense si o sa ma prefac ca postul de azi nu e un mod de a amana urmatoarea pagina.