Cuvintele ei sunt ca niste copii inmormantati intr-un covor; atat de superficial ascunse mormintele, ca in linistea noptii auzi vantul cum ii sufla. Cateodata, se apropie dimineata prea repede si ea isi strange copiii, ii aduna in suflet si ii lasa acolo pana seara, tarziu, cand afara mai e luna – sau nu -, cateva masini – sau nu – si aurolacii care tremura si mor.
Copiii ei nu cer mancare, adapost si haine – ei cer doar mormintele in care sa se desfaca si sa miroasa a literatura. Si apoi, cand ploua, sa se intunece totul si sa miroasa a picaturi triste si sa se simta ca si cum ar fi sfarsitul lumii.
Cateodata, ea se gandeste sa renunte la imaginatie.
