Evadare

Filmele in general m-au invatat multe de-a lungul timpului. Cineva inteligent, intr-un articol vechi din suplimentul de sfarsitul lumii al Academiei Catavencu zicea ca pe el l-au invatat ca poti sa ti-o bagi fara sa ti-o potrivesti la intrare. Printre altele. (dar ce puteam eu tine minte decat asa ceva…?)

Revenind. Pe mine filmele m-au invatat sa plang, sa rad, sa traiesc, sa mor, sa fiu proasta, sa fiu desteapta, sa ascult, sa vorbesc, sa fiu atenta si sa nu fiu atenta, sa sarut, sa fut din ambele puncte de vedere, sa rad din nou, sa deschid picioarele cand trebuie si gura cand e cazul. Si cu toate astea, viata mea nu s-a creat din filme. Nu trag nadejdea ca o sa ajung la saptej de ani cu un mosulica semi-senil langa mine, cu viagra in dulapiorul din baie, situat la parter pentru ca nici unul din noi nu mai poate urca scarile, fericiti, cu copii care au studiat la Harvard si care acum lucreaza in banci, in timp ce noi ne petrecem a paispea tinerete intr-o coliba dintr-o suburbie modernizata oarecum. Pentru ca nu sunt o idealista imbecila.

Toate sentimentele pe care mi le-au dat filmele au fost de moment si m-au invatat sa traiesc intr-o lume in care totul s-ar potrivi situatiei pe care eu o stiu. Situatiei pentru care m-au dresat. Cu chestia asta in gand, am nevoie de un getaway pe care mi l-au aratat filmele si l-am adaptat Republicii Socialiste Romania.

Asa ca o saptamana vara asta plec. Plec, imi iau laptopul cu mine si in singuratatea plina de lume pe care numai un loc strain o ofera, o sa scriu, o sa fac poze si o sa dorm cu gandul ca a doua zi nu ma trezesc sa fac ceva cu cineva. Si o sa fiu fericita pentru ca o sa fiu libera o saptamana. O sa mananc cornuri si seminte si o sa beau apa plata intr-o pensiune de doua margarete. Sau ceva de genul asta.

Si o sa trec peste tot ce doare, pentru ca la dracu si vanataile se vindeca la un moment dat…