IV

Mana cu care isi mangaie mana acum s-a alaturat mainii cu care nu isi mangaie mana acum si dragostea dintre mana ei si mana ei este pur incestuoasa. Parul ii cade in ochi si dincolo de ei in timp ce ea arde mocnit dinauntru. Si focul ei e special, continua sa existe in vidul din golul din inima ei. Acolo a facut Hefaistos o sabie dupa ce fumase trei grame de iarba.

Zambetul ei vrea lumina ca sa se vada, dar cand o primeste refuza sa se arate, pentru ca nu e decat un act fabulativ, descris ca o portie de cart0fi prajiti la impinge tava. Buza i se musca singura si se otraveste singura; ea si-a numit buza Cobra.

Ei ii suna ploaia ca ringtone si atunci cand ploaia o suna si raspunde, nu stie daca a raspuns sau nu.

Uneori se gandeste ca nu ar trebui sa se gandeasca atunci cand nu stie sa se gandeasca.

Evadare

Filmele in general m-au invatat multe de-a lungul timpului. Cineva inteligent, intr-un articol vechi din suplimentul de sfarsitul lumii al Academiei Catavencu zicea ca pe el l-au invatat ca poti sa ti-o bagi fara sa ti-o potrivesti la intrare. Printre altele. (dar ce puteam eu tine minte decat asa ceva…?)

Revenind. Pe mine filmele m-au invatat sa plang, sa rad, sa traiesc, sa mor, sa fiu proasta, sa fiu desteapta, sa ascult, sa vorbesc, sa fiu atenta si sa nu fiu atenta, sa sarut, sa fut din ambele puncte de vedere, sa rad din nou, sa deschid picioarele cand trebuie si gura cand e cazul. Si cu toate astea, viata mea nu s-a creat din filme. Nu trag nadejdea ca o sa ajung la saptej de ani cu un mosulica semi-senil langa mine, cu viagra in dulapiorul din baie, situat la parter pentru ca nici unul din noi nu mai poate urca scarile, fericiti, cu copii care au studiat la Harvard si care acum lucreaza in banci, in timp ce noi ne petrecem a paispea tinerete intr-o coliba dintr-o suburbie modernizata oarecum. Pentru ca nu sunt o idealista imbecila.

Toate sentimentele pe care mi le-au dat filmele au fost de moment si m-au invatat sa traiesc intr-o lume in care totul s-ar potrivi situatiei pe care eu o stiu. Situatiei pentru care m-au dresat. Cu chestia asta in gand, am nevoie de un getaway pe care mi l-au aratat filmele si l-am adaptat Republicii Socialiste Romania.

Asa ca o saptamana vara asta plec. Plec, imi iau laptopul cu mine si in singuratatea plina de lume pe care numai un loc strain o ofera, o sa scriu, o sa fac poze si o sa dorm cu gandul ca a doua zi nu ma trezesc sa fac ceva cu cineva. Si o sa fiu fericita pentru ca o sa fiu libera o saptamana. O sa mananc cornuri si seminte si o sa beau apa plata intr-o pensiune de doua margarete. Sau ceva de genul asta.

Si o sa trec peste tot ce doare, pentru ca la dracu si vanataile se vindeca la un moment dat…

III

Efemeridele cu care si-a construit ea firele de par sunt toate moarte acum iar parul ei, ca o consecinta, nu mai pluteste, falfaind usor ci atarna mort, spanzurat cu un streang creat din el insusi, legat strans de scalpul ei uscat. In fiecare fir de par e o poveste iar cand afara ploua, cu fulgere si tunete si ea sta rezemata pe un pervaz, cu capul sprijinit apatic de geam, cu mortul atarnand jalnic in urma ei, fiecare poveste prinde viata pe geamul acela, lipindu-se plin de electricitate statica.

Fiecare poveste in parte are un zambet si o lacrima, ca o antiteza perfect reprezentata de doi actori beti, atarnati si ei, morti la randul lor, de propriul par.

Iar intr-un continuitate exacta, ea doar rade la ploaie.

Si povestile se nasc si mor, fiecare atarnat de propriul fir de par din propriul scalp uscat, jucate de actori atarnati de propriul fir de par din propriul scalp uscat.

Crini

Scriu asta pentru ca imi aduc aminte nebunia din ‘97 cand s-a crezut ca se schimba regimul politic si ca totul o sa fie mai bine. Scriu asta pentru ca imi aduc aminte cu cata speranta au votat toti oamenii majori pe care ii cunosteam si cu cata speranta s-a privit la viitor. Si imi aduc aminte reforme si specialisti si stiu ca nimic din ce s-a promis atunci nu s-a facut.

A fost prima oara cand m-am intalnit cu politica la un nivel personal si cata dezamagire am simtit dupa patru ani, cand, intr-un access de pensionare fevrila, s-a intors Iliescu la guvernare. Si iar regim socialist si iar un neo-comunism exercitat prin maniere pseudo-democrate. Imi aduc aminte cate injuraturi s-au consumat pe matusa Tamara si cate perle am vazut la Carcotasi in aia patru ani. Si Divertis imi arata duminica de duminica cum se fura la nivel inalt. Si imi aduc aminte o dezvoltare economica inexistenta si aparitia investitorilor cam ca ciupercile dupa ploaie. Otravite ciuperci, monser!

Imi aduc aminte cata speranta s-a pus pe spatele unui fost marinar si stiam cata nepregatire politica si sociala exista intr-o specie de om a carei singure legaturi cu societatea era prin prisma vestilor de acasa pentru ca am un specimen in captivitate chiar in familie. (Speciment care, atunci cand aude ca porturile din urmatoarea destinatie comerciala se militarizeaza, ma intreaba care porturi anume… din lume sau din Romania.) Am privit totusi cu ochi blanzi tranzitia de la o fosila la un marinar ca sef de stat si alianta D.A mi-a suras parca pentru ca erau democrati si liberali si din cunostintele mele politice, combinatia nu putea fi rea. Desigur, cunostintele mele politice erau facuta in baza unui caz general si nicidecum in baza unui caz particular si anume acela in care tara in cauza este o tara din blocul fost comunist a carei doctrina stalinista a fost introdusa adanc in cioturi de neuron generatii peste generatii. Si din da s-a facut nu si brusc toate relele erau vina unui presedinte de stat care nu are nicio putere pentru ca majoritatea parlamentara este compusa din securisti, fiecare cu fanii sai prin randul bosorogilor care ma dau pe mine de pe scaun in autobuz.

Azi nu mai am nicio speranta de viitor, decat sa scriu despre politica din Romania pe blogul asta cu un ip de tara straina si sa imi fie dor de Romania numai cand vreau bautura ieftina. Pentru ca acum sperantele politice se rezuma la un Mini-Me al lui Iliescu, scolit afara si cu un tic nervos in timpul unui discurs dezvoltat cu atentie. La Geoana si la un om care nume de floare si fata de crai pitoresc smuls din Danila Prepeleac si aruncat intr-o mare de diplome.

Si fantasic, nu-mi surade niciuna din sperantele astea.

Studiatul de subzistenta

E clar, oamenii care au ceva de invatat sunt creati sa invete in ultimile clipe. Altfel nu-mi explic de ce m-a prins si pe mine gravitatea situatiei si stau acum cu un maldar de pura demografie in brate, incercand sa retin ceva. Desigur, in conditiile in care mie mi se invart forumule prin cap, combinatia e letala.

Ma intreb sincer cata cafea poate un om suporta si cat stres pana sa moara stupid calcat de masina. As vrea sa mi se intample asta si sa scriu in blog de pe partea cealalta de existenta. Aia un pic mai silfida, asa.

Asa ca practic studiatul de subzistenta, cat sa pot sa-mi aduc aminte maine si atat.

Pana una alta, am citit o genialitate de carte si astept sa o gasesc si pe a doua si sa pot sa mi-o comand de afara pentru ca la noi sigur nu exista. Cartea se numeste “What is mine” si e scrisa sa o scriitoare din Norvegia, Anne Holt, care impleteste fabulos Profiler cu o evaluare psihologica aparent scartaita. Dar e prea buna ca sa nu caut si partea a doua.

Ma intorc la cartile mele imense si o sa ma prefac ca postul de azi nu e un mod de a amana urmatoarea pagina.

De ce nu mai e oul ou

Am primit ca martisor de la maica-mea azi doua oua Kinder. Am vrut enorm de mult sa ignor faptul ca de ani buni ouale Kinder nu mai sunt oua ci recipiente de plastic pline cu ciocolata de rahat si jucarii de rahat.

Am vrut enorm de mult sa nu simt plastic sub degete ci un oval plin cu fericire care sa mi se topeasca sub degete si acoperit de o fasie subtire de staniol colorat.

Dar ciocolata mea nu mai e ciocolata si visurile mele sunt pierdute.

As fi vrut sa primesc azi oua de ciocolata Kinder, nu oua artificala de gaina cu platice inauntru si ceva dulce cu gust de plastic dulce.

As fi vrut sa primesc genul asta de fericire: http://eu.cedik.com/aberatii/vand-fericire-pe-bat/

II

Echilibrul pe care il are cand sta intr-un picior pe o margine de bloc este esential. Zece etaje mai jos, se sapa mormantul ei, iar ea este hotarata sa-l lase sa se acopere singur de pamant, gol fiind. Degetele i se strang si se desfac ritmic, urmandu-i pulsul haotic.

Rosul care picura pe perete nu mai e de mult oja ei topita ci propriile unghii mancate de timp. Dintii ceasului, acele ticaituri innebunitoare, i-au rontait cheratina iar parul, de la prea mult vant, s-a transformat in perdele la geamul celeilalte.

Cealalta isi da seama ca, in timp, si-a mutat oglinda in locul geamului. Se ridic de pe marginea patului si ii apasa bratul stang cu degetul.

Aude dupa trei secunde sunet de cioburi in locul unde ar trebui sa fie mormantul ei, si isi da seama ca paharul ei s-a spart.

Uneori, se gandeste ca ar trebui sa renunte la proza vizuala.

Elogiu

M-am ridicat din pat, cu tigara cu tot, oprindu-ma din tradus diverse inutilitati pentru a scrie ceva ce vroiam de mult sa scriu. Un elogiu. Elogiu la adresa unui mare om de cultura din Romania, unii din putinii oameni valorosi pe care i-a dat tara asta si care au privit asta cu o urma de carisma originala, fara a se incarca de caracteristici intelectuale auto-induse.

Alex. Stefanescu, critic literar si umortist literar, in umila mea apreciere literara, exagerata desigur -spun asta pentru ca Alex. Stefanescu nu e un umorist, ci un om cu umor- imi lumineaza dupa-amiezile in metrou, in cele sase statii pe care le am. Uit, cand citesc “Jurnal secret”, de faptul ca langa mine o baba isi da coate pentru ca am parul prins ciudat si culori extaziante in cap.

Modul in care domnul Alex. Stefanescu reuseste sa suprinda aspectele din viata sa intr-un mod atat de lejer, dar cu un substrat atat de adanc ma face sa tremur in anticiparea unei lecturi care, in functie de caz, ma agita, ma amuza sau ma deprima. Sunt adevaruri curente, cu care din nefericire, doar unii au capacitatea de a se confunda.

Mi-am facut “catarul”, ca sa citez o somitate autohtona asa ca acum ma intorc la traducerile mele, tinand cartea aproape, ca pe un jurnal propriu si nu o insiruire de intamplari care nu-mi apartin. Daca va cautati vreodata pe Google, domnule Stefanescu, si dati de elogiul meu stangace, sa stiti ca mi-as zambi o saptamana in oglinda sa stiu ca am puterea intelectuala sa ma asez la masa cu dumneavoastra, sa purtam o discutie si sa va las o impresie buna. Chiar daca pe abodmenul meu nu scrie “For Alex only”… sunt sigura, oricum, ca nu sunt genul de domnisoara draguta.

Emotii

Teribil fals emotional acela care iti desface inima intr-o sacosa Carrefour de compasiune doar ca sa o umple cu nimic util. Teribil si acel fals emotional care iti aplica local creme pentru cicatrizare dar care te taie pe partea celalata de piele numai ca sa-ti dea si mai multa crema pentru cicatrizare. Teribil fals emotional acela care iti zambeste si-ti sufla nasul cand plangi doar ca te raneasca, sa plangi, sa-ti sufle nasul, sa-ti creasca dragostea si asa mai departe.

Oamenii au un fel aparte de a face rau numai ca sa-l dreaga si sa se pricopseasca cu laudele de rigoare. In mod normal as spune ca e un instinct uman, dar ma gandesc apoi ca ai nevoie de putin intelect sa-ti dai o asemenea oportunitate si sa si profiti de ea. Acei manipulatori emotionali fascisti cu torte in mana, catarati pe ziduri si daramand emotia doar ca sa o reconstruiasca mai trainica si mai… eh, rahat. E un fel de ‘89 reloaded.

Nevoia umana de baza, amplificata de o oarecare capacitate intelectuala e de-a dreptul infricosatoare adesea. Acea excitare a ego-ului care de multe ori se lasa cu relatii de scurta durata si cu apartenente la cupluri mai mult decat conventionale, fara a sari nimanui in ochi falsitatea nascuta din acele nevoi spirituale si sentimentale, controlate doar intr-o mica masura de constiinta.

Mai sunt si paranoicii ca mine, care scriu asa ceva. Nu vreau sa cred ca toti oamenii au un motiv ulterior atunci cand fac o fapta buna, dar ma contrazice rasa pe care o avem. Suntem oameni.

Fara numar…

… e prostia care ne inconjoara. Am spus-o si o repet si o sa-mi fac un tricou cu asta: Nu toti romanii sunt prosti, doar 90% din cei care inca mai sunt in tara. [Nota 1:  Si 90% din aia de afara care evident sunt acolo fara acte si dumnezeu.] Dar cum mama dracului sa te calci in picioare si sa calci in picioare emokidisti ca sa te uiti la o schela pe care s-au pus lumini si la becuri. Cum cacat sa te uiti la becuri? Desigur mai e varianta in care esti asa de prost ca faci si o suta de poze la o schela palpaitoare.

“Oh my God, fata, ce dragut era… si m-a tinut de mana tot timpul si ah, ce romantic.”

Intrebare 1: Atat de proasta esti, de nu poti nici macar sa stai in picioare?

Intrebare 2: L-ai distrat in parcare la TNB dup-aia?

Sau varianta suprema… sa te duci la concert la Loredana pe tocuri si sa canti theme song-ul de la Inima de tigan.

Iar acum, din ciclul “Suntem prosti si o mai si aratam”, va prezint opera zilei:

Copyright )